«Lumea» nu e, pentru omul obicinuit, Cosmosul, ci, ìn-nainte de toate, cercul cunoscuţilor, al concetăţenilor, al tovarăşilor de ocupaţie — spaţiul viu pana unde poate rasunà mica personalitate banală. «Concepţia despre lume» a omului obicinuit nu e nici etica, nici estetica, nici religioasă, ci naiv utilitarista; poporul e prin instinct hedonist; «lumea» lui şi «plăcerea» lui sunt factorii capitali ai vieţii lui sufleteşti.
Singura valorare posibilă a propriei fiinţe e, pentru omul obicinuit, aceea care ìi e data de «lumea» lui. Lauda, mustrare, distingere, condamnare, din afară: iată conţinutul conerei şi viu al vietii intime a individului; reacţia societăţii la actele lui e singura măsură a propriului suflet. Omul ţine să fie văzut: e dealtfel un instinct derivat din însăş dorinţa noastră de nemurire: a fi observat e o nemurire ìn miniatura; cu cât cineva simte că e mai mult observat, cu atâta se observă şi el mai mult pe sine, accentuează manifestările pentru cari i se pare că lumea il vede ìntr'o lumina favorabilă, suprimă — cât poate — aspectele sale defavorabile : individul se «stilizează»; înfăţişarea sa capata trăsături unitare, simplificate, sistematizate; omul devine «monumental» şi anume, după firea lui : foarte ornamentat şi «preţios», dacă sufletul lui e neastâmpărat; cu totul «doric», dacă e potolit.
Ceeace ìmpinge pe om mereu înainte în viaţa aceasta, adesea asà de mizerabilă, e plăcerea pe care o vede ori o bănueşte undeva in drumul lui. Odată zărită plăcerea, vai de acela care l'ar ìmpiedecà de a ajunge la ea: e de neìnchipuit câtă răscoală poate face ìn mica lui «lume» asà un fragment microscopie de protoplasma... Singură vederea morţii e ìn stare să-l turbure şi să-l silească a gândi asupra vieţii; dacă nu cumvà chiar atunci se mulţumeşte cu o judecată ìmprumutată dela tradiţie ori dela semenii sai mai vioi la suflet.
Dar zeii? Da, de sigur, sunt şi ei. Dar cât şi cum? Ei doară nu-s decât fantomele antropomorfe ale fricei noastre de necunoscut, ale nevoiei noastre de siguranţă ìn lumea deaici, şi — dacă e una şi dincolo *) — şi in lumea deacolo. Cel mai superstiţios om din popor, cât nu e sub presiunea imediată a unei primejdii, nu crede in nimic; când vine nevoia şi trebuie sa scape din ea, atunci repede-repede se pocăeşte şi cheamă in ajutor toţi zeii şi demonii. Odată scapat, redevine sceptic. E memoria scurtă a primitivului, la care ideile şi sentimentele sunt simple impulsii. Caci cultul zeilor, asà de acaparator, mai ales in lumea antica, nu e gând: el e simplă vrăjitorie, pompa şi reprezentaţie publică, praznic copios şi, in cel mai bun caz, petrecere artistica.
In viaţa individului izolat nenorocirea şi moartea sunt lucruri destul de rare: ca atare şi reflexia asupra lumii şivieţii e ceva excepţional.
Vasile Parvan, Memoriale, 1923
Comentarii