Riviera franceza

Pregatiri… nunta… chefuri…vacanta mare...

revin la Cluj, amintiri deja... caldura, mare, azur, dragoste, Cezanne, pini, Dufy, Matisse, fructe de mare, vin rosu, culoare, colorat, albastru ultramarin, cyan, ceruleum, leandri, arta, artisti, Picasso, Miro, lux, Saint Tropez, barci, iahturi, plaja, bere... sudul Frantei: un loc binecuvantat de soare, un loc care merita simtit pe propria piele. S-a vorbit, pictat, desenat si scris mult de Riviera, Provence, de atmosfera locului, de peisajele sale, de campurile de lavanda, de livezile de maslini si padurile de pini, de pictorii si artistii care au ridicat in nemurire aceste locuri, de agoniile si extazul lor. Personal l-am simtit si "citit" mai bine pe Cezanne, m-am apropiat mai mult de Miro si in special l-am redescoperit pe Raoul Dufy prin peisajele acestor locuri. Pe langa bucuria vietii lui Van Gogh simtita in marile muzee ale lumii, aici l-am simtit in adevar pe Raoul Dufy (1877 - 1953) din peisajul vazut prin prisma personala : picturile lui Dufy intotdeauna au fost savurate pentru frumosul lor, pentru sarbatorirea vietii nediluand culoarea lor cu preconceptele impresioniste. El a transformat paleta plata si desenul spontan al fauvismului intr-un stil personal plin de spirit, linii lirice si culori somptuoase. Arta lui denota o sensibilitate profunda si seamana cu un izvor cristalin care radiaza dintr-un sens al euforiei si bucuriei de viata, descoperind bogatii infinite in viata de zi cu zi, iar creativitatea lui imaginara, fanteziile si energiile lui mentale toate combinate produc o poezie vizuala care glorifica viata in toate manifestarile ei.

Ochii mei au fost creati pentru a sterge tot ceea ce e urat, a declarat la un moment dat Dufy si poate tocmai din acest motiv, insistenta lui asupra esteticii frumosului a facut sa fie etichetat la mijlocul secolului trecut un artist fara substanta. De-alungul anilor 60 si 70 tablourile lui colorate si luminoase n-au mai fost relevante intr-o era postmoderna intunecata de revolutii artistice si institutionalizata de multe muzee si galerii, iar steaua lui s-a inclinat in lipsa acestui radicalism specific acelor vremuri. El isi descria arta lui ca "felul in care vad lucrurile cu ochii si in inima mea". Intr-un fel se poate spune ca acest fel de-a fi, contine o naivitate artistica, dar tocmai acest fel personal si simplu prin care ignora timpurile lui "tulburi" si nu cadea capcanelor modei artistice vremii, l-au facut capabil sa exprime acest optimism luminos al lumii. De la debutul lui ca un fov din Le Havre pana la moartea sa in Forcalquier din Provence, lucrarile lui Dufy au fost intotdeauna pline de viata, de culori pure, viscerale, o fereastra deschisa (mult intalnita in creatia lui) spre lume, un cadou de caldura, lumina si placere!

Trecand peste aceasta succinta prezentare artistica a lui, precizez ca l-am redescoperit, tocmai fiindca personal nu cred ca se poate face o mai buna redare a atmosferei acestor locuri decat prin simplitatea coloristica si compozitionala a liniilor sale. Alaturi de "constructivismul" si studiul tenace al lui Cezanne care reda atmosfera prin constructie alaturi de culoare, Dufy sta, in parerea mea, la fel de maiestuos in redarea acestui peisaj. Mi-a placut, recunosc!

Si tot la fel de puternic m-a izbit fatarnicia si ipocrizia omeneasca... cat de mult se pomeneste de Cezanne in orasul sau natal, Aix! incepand de la placute in trotuare, nume de hoteluri de toate culorile si stelele si pana la te miri ce! De ce oare nu asa si in vremile lui? oare.., hai sa radem..! Da.. si la fel de mult la cat s-a construit in Aix-en-Provence sau aiurea .. Atelierul sau aflat pe un deal altadata in periferie, astazi practic se afla in oras...si aflat la un pas de demolare acum ajuns muzeu gratie unor americani admiratori a maestrului... similitudini? Asta e dezvoltarea...