Treceți la conținutul principal

Riviera franceza


Pregatiri… nunta… chefuri…vacanta mare...

revin la Cluj, amintiri deja... caldura, mare, azur, dragoste, Cezanne, pini, Dufy, Matisse, fructe de mare, vin rosu, culoare, colorat, albastru ultramarin, cyan, ceruleum, leandri, arta, artisti, Picasso, Miro, lux, Saint Tropez, barci, iahturi, plaja, bere... sudul Frantei: un loc binecuvantat de soare, un loc care merita simtit pe propria piele. S-a vorbit, pictat, desenat si scris mult de Riviera, Provence, de atmosfera locului, de peisajele sale, de campurile de lavanda, de livezile de maslini si padurile de pini, de pictorii si artistii care au ridicat in nemurire aceste locuri, de agoniile si extazul lor. Personal l-am simtit si "citit" mai bine pe Cezanne, m-am apropiat mai mult de Miro si in special l-am redescoperit pe Raoul Dufy prin peisajele acestor locuri. Pe langa bucuria vietii lui Van Gogh simtita in marile muzee ale lumii, aici l-am simtit in adevar pe Raoul Dufy (1877 - 1953) din peisajul vazut prin prisma personala : picturile lui Dufy intotdeauna au fost savurate pentru frumosul lor, pentru sarbatorirea vietii nediluand culoarea lor cu preconceptele impresioniste. El a transformat paleta plata si desenul spontan al fauvismului intr-un stil personal plin de spirit, linii lirice si culori somptuoase. Arta lui denota o sensibilitate profunda si seamana cu un izvor cristalin care radiaza dintr-un sens al euforiei si bucuriei de viata, descoperind bogatii infinite in viata de zi cu zi, iar creativitatea lui imaginara, fanteziile si energiile lui mentale toate combinate produc o poezie vizuala care glorifica viata in toate manifestarile ei.










Ochii mei au fost creati pentru a sterge tot ceea ce e urat, a declarat la un moment dat Dufy si poate tocmai din acest motiv, insistenta lui asupra esteticii frumosului a facut sa fie etichetat la mijlocul secolului trecut un artist fara substanta. De-alungul anilor 60 si 70 tablourile lui colorate si luminoase n-au mai fost relevante intr-o era postmoderna intunecata de revolutii artistice si institutionalizata de multe muzee si galerii, iar steaua lui s-a inclinat in lipsa acestui radicalism specific acelor vremuri. El isi descria arta lui ca "felul in care vad lucrurile cu ochii si in inima mea". Intr-un fel se poate spune ca acest fel de-a fi, contine o naivitate artistica, dar tocmai acest fel personal si simplu prin care ignora timpurile lui "tulburi" si nu cadea capcanelor modei artistice vremii, l-au facut capabil sa exprime acest optimism luminos al lumii. De la debutul lui ca un fov din Le Havre pana la moartea sa in Forcalquier din Provence, lucrarile lui Dufy au fost intotdeauna pline de viata, de culori pure, viscerale, o fereastra deschisa (mult intalnita in creatia lui) spre lume, un cadou de caldura, lumina si placere!










Trecand peste aceasta succinta prezentare artistica a lui, precizez ca l-am redescoperit, tocmai fiindca personal nu cred ca se poate face o mai buna redare a atmosferei acestor locuri decat prin simplitatea coloristica si compozitionala a liniilor sale. Alaturi de "constructivismul" si studiul tenace al lui Cezanne care reda atmosfera prin constructie alaturi de culoare, Dufy sta, in parerea mea, la fel de maiestuos in redarea acestui peisaj. Mi-a placut, recunosc!










Si tot la fel de puternic m-a izbit fatarnicia si ipocrizia omeneasca... cat de mult se pomeneste de Cezanne in orasul sau natal, Aix! incepand de la placute in trotuare, nume de hoteluri de toate culorile si stelele si pana la te miri ce! De ce oare nu asa si in vremile lui? oare.., hai sa radem..! Da.. si la fel de mult la cat s-a construit in Aix-en-Provence sau aiurea .. Atelierul sau aflat pe un deal altadata in periferie, astazi practic se afla in oras...si aflat la un pas de demolare acum ajuns muzeu gratie unor americani admiratori a maestrului... similitudini? Asta e dezvoltarea...








































in gradina atelierului lui Cezanne























Comentarii

Postări populare de pe acest blog

tatal meu, arhitect Augustin Presecan, de suflet... si de amintire...

Una dintre ultimele lui poze... eu asa il tin minte mai bine, cu barba... si-a lasat-o in ultimii ani stati la Moscova. Se scrie acum o carte despre Cluj, despre arhitectii urbanisti care au contribuit la ceea ce este acum urbea noastra, se afla si el in ea, ma bucura... fac in continuare o mica paranteza catre un articol de ziar aparut dupa revolutie pentru a-i schita sumar figura, pentru cei care nu au apucat sa il cunoasca.. din pacate si eu prea putin am putut sa povestesc cu el, a murit cand aveam 8 ani, el 45... i-am simtit lipsa tot timpul, chiar daca il aveam si il am cu mine in inima si gand peste tot... --> Mandrie a Tarii Motilor Arhitectul Augustin Presecan Exista oameni care desi au av ut o viata relativ scurta, prin lucrarile si operele lor au reusit sa impuna posteritatii un respect deosebit fata de memoria, de numele lor, niciodata uitat. Un astfel de om a fost, fara tagada, arhitectul Augustin Presecan, om de certa valoare profesionala, creator al...

"Din impas către un nou început" de Aurel-Dragos Munteanu

Aurel-Drago ş Munteanu Din impas către un nou început (text tradus din limba engleză şi îngrijit de Tudor B. Munteanu) S-ar părea că trăim într-o lume avansată şi gata depăşită, în care totul e “după” sau “post-” altceva. Sfărşitul istoriei a fost proclamat, cu toate că motoarele sale nu au lucrat niciodată atât de energic. Postmodernismul şi post-postmodernismul caracterizează stări atât de fluente, încât nici un concept nu le poate determina conţinutul în mod adecvat. Dacă avem de-a face într-adevăr cu un punct terminus, este vorba mai degrabă de sfârşitul unei civilizaţii, adică de consumarea unui ciclu complet de scopuri şi mijloace pe care o parte a omenirii, Lumea Apuseană, le-a căutat şi le-a folosit pe parcursul ultimei jumătăţi de mileniu. Să numim această eră “umanismul” de dragul clarităţii, asumându-ne totodată riscul unei critici acerbe din partea celor care văd în asta numai “o ideologie burgheză – doctrina valorizării «omului» în sine, care ignoră diferen...

“Natura, ca stare de spirit si expresie”

Impresionismul, curentul care a schimbat cursul evolutiv al artelor, inceputul unei noi etape si care ne introduce totodata in problematica artelor vizuale al e secolului XX a fost un reper pentru lucrarile mele. Chiar daca ramine un concept studiat si clasat in acelasi timp el continua din adincurile subconstientului sa imi dicteze anumite traiecte si imagini. “Natura, ca stare de spirit si expresie” este o obsesie ce se regaseste de-a lungul unei intregi perioa de de creatie personala, incepind cu lucrarile cu o vadita tenta de inspiratie impresionista si post impresionista (din anii 1990 – 1991) si termini nd cu cele actuale, expresionist-abstracte. Lucrarile expuse alaturat se vor o retrospectiva a unei perioade parcurse, un drum in timp de zece ani si a unui concept asupra peisajului, a unor teme si idei care isi au originile izvorite din natura. Natura vie si in continua miscare, o natura precum apa curgatoare. O viziune concept ce m-a insotit mereu in creatia mea este s...